Odată, ți-a bătut în poartă,
Un om firav și necăjit
Spunîndu-ți, că-i bătut de soartă
Și e bolnav și obosit.

Cu a lui privire ceru milă
Că poate poți să îl ajuți...
Dar ai privit la el cu silă
Spunîndu-i, că ca el sunt mulți!

Veni din nou în a ta poartă
Un om flămînd și însetat
Ceru să-i dai, puțină apă
Și poate... ceva de mîncat!

A ta privire fără milă
De poarta ta l-a îndepărtat,
Și cu privirea sa umilă,
Un rămas bun el ți-a lăsat.

Veni la poarta ta străinul...
Să-i dai un loc de odihnit,
I-ai zis că l-a purtat destinul
Chiar într-un loc nepotrivit.

Plecînd și de această dată,
Tu, nu l-ai mai văzut trecînd
Pe acest om, pe la a ta poartă,
El nu s-a mai întors nicicînd!

Simțind acum singurătate,
În inima ta gol imens,
Îl cauți pe Domnul prin cetate...
Dar nu-l găsești căci l-ai respins.

Plîngînd te întorci la a ta casă,
Te simți sărac, tot mai lipsit
Și strigi mereu cu o speranță
Iartă-mă căci am greșit!

Amin!