TERRA OBOSITA


Tu, Terra obosită sub frământări de veacuri,
Îți pierzi din strălucire: belșug și verdeață.
Tresari săltând din lavă, pe încălțări de arcuri,
Alarmată de inconștiența omului, ce-ți face greața.

Lipsită de nădejdea speranței de nemurire,
Erupe din tine lava, ce-aprinde focul nimicirii.
Înfierbântată de destrăbălata omenire,
Ce stă sub domnia distrugerii... risipirii.

În lăcomia ei nesățioasă din visul măririi,
Stoarsă de mândria, ce odihnă nu găsește,
Cu-înșelătoare vise, sub cupolele amăgirii,
Omenirea-i în căutare... dar nu știe ce-i lipsește.

Sub frământările milenare, obosită de durere,
Îți pierzi verdeața Terra, apele-s tot mai murdare.
Bogații adună ne sătui, averi peste avere,
Săracii flămânzi cerșesc coji uscate... amare.

Se spulberă bogății, se risipesc frumuseți,
Tot mai ostilă, Tu, Terra, sfârșitu-ţi pregătești.
Și-a omului gândire și vis de măriri o-îmbeți.
Prevestind pierzarea, pas cu pas o grăbești.

Mi-e milă Terra de tine, de zbuciumul tău.
Nu ești vinovată că omul, din rău în rău,
Aprinde blestemul păcatului, focul iadului,
Dărâmând orice punte spre malul limanului.

Nimic nu-mi poți oferii, Tu, Planetă albastră,
Să te doresc pe tine și cerul să nu-l râvnesc.
Mă prinde dor aprins de Cetatea Măiastră,
În cer să locuiesc, este tot ce-mi doresc.

Lumina divină coboară să trezească,
Din somnul morții întregul pământ.
Ale tale gemete, Terra, încep să vorbească...
De vremile prevestite de Cel Prea Sfânt.

Vei arde Terra și te vei naște mai curată,
Un pământ nou, cu un nou Ierusalim.
Pe altarul iubirii, prin cruce eliberată,
Isus îmi dezvăluie al vieții sublim.

Pacea divină cu lumina face ziua împlinită,
Și văd orizontul frumuseților noilor zori.
Iubirea Lui Dumnezeu atât de nemărginită,
Din vibrația cerului... umple inima de fiori.

Viața mea arde spre sfințire deplină,
Purtată pe brațe de Cel Sfânt, Minunat.
Spălată în sânge de orice fel de vină,
Aștept cu ardoare pe-al meu Împărat.