Amară e lumina venită prea târziu,
când lacrima neplânsă se varsă pe-un sicriu,
când floarea neadusă se-aşază pe-un mormânt
şi prea tăcut se uită al dragostei cuvânt.

Nu-ntârzia când soţul te-aşteaptă-nlăcrimat,
du-i dragostea curată şi doru-mbrăţişat,
căci în zadar e plânsul când timpul e trecut,
nici mii de doruri spuse nu şterg un dor tăcut.

Nu-ntârzia când mama te-aşteaptă-n prag plângând,
du-i lacrima iubirii şi-un semn de oarecând,
căci în zadar vei merge cu plânsul la sicriu,
cât lacrima de-acuma, nu-s mii de mai târziu.

Nu-ntârzia când Domnul te-aşteaptă să-I descui,
vei sta-n curând cu spaimă şi tu la uşa Lui;
şi dacă tu-ţi pui uşii acum zăvorul greu,
aşa-ţi va pune mâine şi ţie Dumnezeu.

Cumplită-i deşteptarea din visu-nşelător,
greu plâns e cel ce-aşteaptă pe râsul cel uşor
şi-amară e lumina venită prea târziu;
nebun e cel ce-aşteaptă un plâns pân’ la sicriu...