Miracolul Închinării

Să ne-nchinăm... Ce-adâncă-nfiorare când înțelegi ce-nseamnă să te-nchini!
Când, pâlpâind, așa ca-ntr-o mirare, ieslea e-o Cruce, fânul ei sunt spini.
Când afli bine că a fost cu sânge pecetluită mântuirea ta,
Iar Pruncul, astăzi Domn, spre a Se frânge a fost trimis în lumea noastră rea.

Să ne-nchinăm! Ce tainică lucrare în cosmicul ei vis împărtășit...
La care îngeri mii, peste hotare, se-ncolonează dinspre infinit.
La care universu-ntreg aderă și la cadența căreia subscrie,
Îngenuncheat, în nesfârșita-i sferă, ani de lumini străbate să se-nchine.

Iar eu, sub Cruce - roua-n gene arde înțelegând magnificul moment...
Căci închinarea nu-i sclipiri de arte, ori vorbe îngânate înțelept.
Ea e cântarea stinsă, dar trăită, din inima în care arde-un dor...
E-n rugăciunea-aceea rar șoptită, când dinspre suflet, iarăși mă-nfior...

E-n dulcea și dorita părtășie avută-n Duh cu-aceia ce mi-s frați...
Când, ca un rob trudind fără simbrie, m-aplec sub jugul celor apăsați.
Când, de sub Cruce îmi coboară raze străluminând Cuvântul întrupat,
Iar lacrimile mi se-adună-n oaze... Când m-am plecat, atunci m-am închinat.

Alexandra-Ligia Negru, 06/10/2024