Nu pot să tac... O sfântă pară îmi arde inima mereu.
Dac-aș tăcea, aș ști că merit să mă alunge Dumnezeu.

Nu pot să tac când Adevărul să-l apăr și să-l spun mă vrea,
puterea lui nu-i chin, nici aur s-o-ntreacă-n conștiința mea.

Nu pot să tac când văd vrăjmașul stricând Lucrarea lui Hristos,
când văd pierind nevinovații și-l văd râzând pe mincinos.

Nu pot să tac văzând dreptatea călcată de-al trufiei plac,
când văd iubirea pângărită nu pot să tac, nu pot să tac!

Nu pot să tac, chiar dacă încă de mulți sunt socotit nebun...
Știu bine că sosește ziua s-adeverească tot ce spun.

O, n-am uitat cât preț de sânge și chin am dat că n-am tăcut,
că nu-i pe trupul meu vreo parte să n-aibă-un semn de răni făcut!

Și n-am uitat, că poate încă, urzi minciuna răul plac,
știu calea Golgotei... și totuși nu pot să tac, nu pot să tac!

Că de-aș tăcea, cumplita pară a tot ce tac deși-am știut,
mi-ar arde veșnic conștiința, și-aș merita căci am tăcut.

Și n-am să tac, ci pân-la moarte striga-voi graiul cel ceresc,
mai greu e chinul conștiinței ca orișicare chin lumesc!