În pâcla rece, sură și opacă
Ce-acoperă pământul ca un țol,
Se-aprinde întrebarea „ce-ar fi dacă?”,
Umplând cu sensuri noi al vieții bol.

Și sar scântei ca de pe nicovală
Din așchiile fiecărui gând,
Creând o lume nouă, ideală,
Țesută-n adieri și susur blând.

Ce-ar fi... să stăm la catafalcul urii
Ținând, fără regrete, un prohod?
Apoi, să urmărim pe calea zgurii
Trufia dusă către eșafod.

Și ce-ar mai fi ca după toate-acestea
Să dea lăstari de dragoste-n grădini?
Și-o pace sfântă, să se ducă vestea,
Să prindă-n noi și-n lume rădăcini.

Ar fi că... prinși de pace și iubire,
Cu un senin palpabil și peren,
Ne-ar duce un torent de fericire
Tocmai la începuturi, în Eden.

Dar, renunțând la semne de-ntrebare
Și-al ipotezelor perfid clișeu,
Să ne-ancorăm de... viața viitoare,
De locul pregătit de Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 2 noiembrie, 2024