Pomenită-i Isabela, azi adesea-n adunări,
De acei care aleargă, aparent spre-albastre zări,
Alungată este-ntruna, dar nu fuge căci e ea,
Chiar în gura celor care, spun ca Isabela-i rea.
Duhul lumii azi pătrunde, chiar prin cei din frunte... mari,
Sunt conduși de-a lor mândrie, cred că sunt ei sfinții tari,
Mustră la amvon poporul, lăsa răni în urmă lor,
Căci așa e Isabela, ea abate un popor.
Căci prin Duhul sfânt cuvântul, poate numai mângâia,
El ridică... nu coboară, poate doar înviora,
Însă Isabel-aduce, întristare, amăgire,
Nu dă viață, ea omoară, căci e plină doar de fire.
E mustrată-mprejurimea, însă stă în frunte ea,
Isabela nu stă-n spate, căci putere n-ar avea,
Ea stă-n locul cel din față, unde poate nimici,
Are chiar și-nțelepciunea, care poate rătăci.
Știe ea chiar și cuvântul, și lumină poate da,
Însă nu e către ceruri, ură poate ea lăsa,
Lasă chiar și dezbinare, bârfa stă pe urma ei,
Este urma celor care se cred o valoare... grei.
Ea nu vine prin creștinul, care este ne-nsemnat,
Vine ea prin cei din frunte, să lucreze-n rang înalt,
Isabela nu stă-n urmă, stă în frunte ea mereu,
S-o urmeze-aceia care, sunt ei robi lui Dumnezeu.
Să luăm aminte bine, ce învățătură luăm,
Glasul Domnului în toate, zi de zi să-l ascultăm,
Isabela e șireată, dar sa n-o urmăm pe ea,
Să rămânem lângă Domnul, El lumină ne va da.
Amin