IN FIECARE INIMA CE VREA CERUL, CASA!


Din albastrul nopţii, sub lumina lunii,
Mersul stelelor încerc să-l desluşesc.
Dar nu mă ajută-nţelepciunea lumii,
Prea desăvârşit e acest Univers ceresc!

Mintea-mi limitată, ar ştirbi adevărul,
Dac-ar încerca să-i descrie splendoarea
Ce-a făcut-o Măritul, Atotstăpânitorul.
Îmi înţeleg micimea umană, limitarea.

Universul vederii mele e doar zarea.
Şi frumuseţile ce-n jurul meu le zăresc.
Un suflu îmi este pe pământ umblarea,
Mai presus de înţelegerea ce-o deslușesc.

În inima mea, ce spre eternitate tinde,
Înverșunat zborul spre stele doresc.
Un dor de veşnicie în mine se aprinde,
Gândul nemuririi... în inimă-l regăsesc.

Gândul veșniciei sădit în mintea mea de Isus.
La Calvar unde mi-a fost şters tot păcatul,
Se revarsă tot harul, din iubirea de sus,
După planul întocmit, de Cel Prea Înaltul.

Din iubirea divină în jerfă arzând,
S-a născut o mântuire grandioasă.
Izbăvirea purcede nemurmurând,
În fiecare inimă ce vrea cerul, casă!


Amin!