Și din nou cobori Isuse,
iar în lumea de păcate,
să dai liniște și pace
sufletelor zbuciumate.
S-aduci sfântă mângâiere
celor care plâng în jale
și așteaptă coborârea
binecuvântării Tale...
Să cobori de la sărmane
și tăcute vechi bordeie,
să le-aprinzi în noaptea rece
a nădejdilor scânteie...
Dar la Tine lângă iesle
azi doar îngerii coboară...
Căci păstorii dorm, iar magii,
nu mai vin ca odinioară.
Oamenii pierduți pe drumuri
spre prăpastia pierzării
nu Te mai cunosc Isuse,
de demult Te-au dat uitării.
Numai copilașii Doamne,
îngerași fără aripe,
mai au sfânta bucurie
că vii Tu-n aceste clipe.
Singuri ei Te mai așteaptă
cu-acea sfântă-nfiorare,
care-n dalba curăție
al lor suflet o mai are.
De demult, de când Isuse
am pornit pe căi străine,
am uitat și eu fiorul
de-a Te aștepta pe Tine.
Însă azi când iar Isuse
eu mă-ntorc din căi de jale,
și văd adunați copiii
iar în jurul ieslei Tale,
îl întreb pe copilașul
care-Ți stă la căpătâie:
- Cum te cheamă?
parcă-mi spune:
- Dorz Traian, din clasa-ntâie...
Ah, de când copilăria,
și pe unde mi-am căutat-o! ...
- Și-astăzi uite, lângă-o iesle
fericirea i-am aflat-o! ...
Și mi-e inima lumină,
mii de lacrimi cîntă-n mine,
ce har că mă simt Isuse
iar copil,
și iar cu Tine! ...