Atâtea stele mincinoase
în viața mea au răsărit,
și către zări necunoscute
să le urmez m-au amăgit.

Am fost vrăjit de-a lor chemare
și glasul lor m-a fermecat,
pe căi pierdute și străine
prea-ncrezător eu le-am urmat.

O, unde am ajuns pe urmă
și-n ce adânc m-am prăbușit,
ce-am plâns nădejdile-nșelate
și drumul meu nesocotit!

Și totuși... le-am urmat 'nainte
purtat de-un gând, vrăjit de-un dor,
atras de raza mincinoasă,
crezând în nemurirea lor.

Dar când m-am pomenit în noapte
și mai adânc în greu păcat,
cu ce ochi - spăimântați de groază
să-mi lumineze-am așteptat!

Dar vai, din toate-aceste stele
ce-n greu adânc m-au prăbușit,
în noaptea zbuciumării mele
nici una nu mi-a mai lucit.

În bezna neagră-a deznădejdii
eu singur m-am zbătut plângând...
O rază... o, măcar o rază
de mângâiere așteptând.

Și-atunci, am ridicat spre Tine
al deznădejdii plâns zdrobit -
și, Dumnezeul meu, Isuse,
ce soare-atunci mi-ai răsărit!

Ce soare mi-a umplut viața,
ce fericire mi-ai adus,
scăpat acum pe veci din noapte
Te cânt și-Ți mulțumesc Isus!