Din norii toamnei vânturi reci
cern stropi mărunți de ploaie
și desfrunziții arbori goi
smerite crengi îndoaie.
De-un fir atârnă într-un pom
o biată frunză moartă
privesc cum vântul nemilos
o zbuciumă și-o poartă.
Ce tristă-asemănare-mi fac:
- în vânt cu ploi și ceață
ca zbuciumata frunză-atârni
trudita mea viață!
Și-ades de-atâtea frământări
greu plâns mi se desface:
- dezleagă-i Doamne slabul fir
și dă-i odată pace! ...
Iar clipa asta când va fi,
să-i fie fericită!
- să cadă-ncet și liniștit
în Mâna Ta iubită!