Când era credința bună
mergea noaptea fără lună
pe ninsoare și furtună
numai să fie-mpreună
pe-ntuneric și pe tină
nu era nimic s-o țină.

Erau frații peste munte
și-i părea că-s ici la punte,
erau frații peste țară
și-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
și-i părea că nu-i s-ajungă
erau lacrimi nu știu câte,
erau uși nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie bună.
Dintr-o pâine cât era
luau toți și s-ajungea,
era casa plină-plină
și tot mai doreau să vină.
Era lumea cât un sat
nu vedea nici un păcat.
Căci din câți treceau pe prag
Dumnezeu era mai drag...
Dar de când credința moare
nu mai merge nici pe soare.
Vremea-i dulce, calea-i bună
ea nu merge nici pe lună
nu-i nici noapte, nu-i nici tină
dar ea tot găsește vină.

Frații-s numai peste vale
dar ea nu-și mai face cale.
Frații-s numai în grădină
dar ea n-are timp să vină.
Altul sufere și moare
dar ea șade și n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare
ușa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele
noaptea-i tot mai fără stele
vorbele-s tot mai deșarte
inima-i tot mai departe
și din cât belșug s-ar strânge
pentru Domnul nu s-ajunge.
Țara-ntreagă de-ar străbate
n-ar vedea decât păcate.
- Căci din câți se duc și vin
Dumnezeu i-e mai străin...