Cascade de sori
Ți-s ochii, Isuse...
Lumină-n splendori
Și lacrimi nespuse...
Ei n-au nici apus,
Nici neguri, nici noapte...
Etern m-au răpus
Mai crud ca o oaste...
Ca săbii de foc
Pornind către mine...
N-am pace deloc
De-atunci fără Tine...
De-atunci numai vânt
Mi-e ființa fugară...
Și sufletul frânt
Din seară pân' seară...
Din zori până-n zori
Mi-e fața mai sumbră...
Și trec ca un nor...
Și mor ca o umbră...
N-am cântec... N-am glas... -
Doar zbucium și zbucium...
Atât mi-a rămas -
Al lacrimii bucium...
Ascultă-l acum,
Comoară pierdută,
Cum cântă făr' scrum...
Căci el nu Te uită...
Un muget duios
Și Cerul îl sfarmă...
Iubite Hristos,
Pe Tine Te cheamă...
Arată-Te Tu... -
Tânjesc din zdrobire...
Eu nu merit... Nu...
Dar Tu ești Iubire... !
Ți-aș sta la picior,
Ca rob fără plată...
De Tine mi-e dor,
Iubire curată...
Și-aș fi fericit -
Eu primul pe lume...
Isuse dorit...
Isus, dulce Nume...
Amin.
4 decembrie 2024. Poezia "Cascade de sori" poartă ca inspirație versetul 6 al Psalmului 4 ("Mulţi zic: Cine ne va arăta fericirea? Eu însă zic: Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne!")...
și, de asemenea, durerea depărtării de Domnul Isus, după ce I-a fost cunoscută frumusețea sublimă, Lumina și tăișul dulce al privirii... Astfel, versurile surprind lipsa de sens și încărcătura continuă de zbucium și durere a Căutării sufletului fugar de acum... întrucât depărtarea se resimte ca o Pierdere - a Comorii, a sensului, a sinelui... Înmărmurit de amintirea splendorii a ceea ce a pierdut și de profunzimea zbuciumării prezente, sufletul, obosit de necurmatul chin al dorului încă neîmplinit, mai găsește puterea să și-l exprime doar prin lacrimi, precum un cântec de bucium...