Când ne-ai trimis Iubire,
în lume oarecând
pe fruntea noastră albă
ne-ai sărutat plângând.

Copii eram Iubire,
dar inima s-a strîns:
- de ce sărutul oare
e-mpreunat cu plâns?

De-atunci cu drag sărutul
atâția ni l-au dat,
dar au plătit cu lacrimi
oricâți ne-au sărutat.

Ne-a sărutat Lumina
și-a lăcrimat apoi,
sărutul Rugăciunii
e numai plâns în noi.

Ne-a sărutat Cântarea
și s-a făcut suspin,
așa și Adevărul
și-a plâns și el străin...
... Ci numai tu Iubire
nu pleci - și nu te frângi,
te rogi cu noi - și suferi
și ne săruți - și plângi...