Ce formă are golul din tine?
Cuiva îi lipsește iubirea
Când privește cu spaimă în jur,
Când l-a cuprins dezamăgirea...
Cuiva îi lipsește speranța de bine
După zile ce-s triste, după nopți în suspine.
Cuiva îi lipsește stima de sine
În tumultul rănilor sufletești
Cineva-și plânge dorul stărilor cerești...
Cuiva îi lipsește o bucată de pâine curată,
Fără ca-n lacrimi să fie înnodată...
Cuiva îi lipsește paharul cu apă
Cuiva îi lipsește o pernă pe care
Să-și pună capul când inima doare,
Când obosește și nu mai poate sta în picioare...
Cuiva îi lipsește un umăr pe care
Să lase să curgă lacrimi amare...
Cuiva îi lipsește o simplă îmbrățișare,
Fără vorbe... fără zâmbet... fără încurajare...
Cuiva îi lipsește un prieten bun
Să-l ierte, să-l accepte fără întrebări,
Fără ocolișuri, fără îndoieli...
Cuiva îi lipsește o privire blândă de mamă,
Căldura unei case care să fie a lui...
Cuiva îi lipsește prezența tatălui,
Cuiva îi lipsesc copiii care niciodată n-au fost
Sau cei care au plecat și n-au mai venit,
Cei care au uitat ce înseamnă să fii iubit...
Cuiva îi lipsește pacea din suflet
Și-l strânge deznădejdea, și-l strânge,
Și-l lasă fără puteri...
Cuiva îi lipsește ziua de ieri
Să mai spună o vorbă cuiva,
Să mai ajute, să-și arate iubirea...
Cuiva îi lipsește o rază de soare
Oprită-n grilajul unei închisori.
Cuiva îi lipsește o mână să-l întoarcă, să-l ducă,
Să-i șteargă durerea transformată-n sudori
Sau măcar să-l mute la fereastră
Cuiva îi lipsește o adiere dumnezeiască...
Cuiva îi lipsește curajul de-a fi
Și se-ntoarce mereu înapoi.
Cuiva îi lipsește începutul unei vieți noi;
Cu conștiința încărcată, se-afundă-n vechiul noroi.
Ce formă are golul din tine?
Puțină speranță? Puțină iubire?
Răspunsul suprem este Dumnezeu!
El a umplut și golul din sufletul meu.
Ori de câte ori se formează din nou,
Mă opresc... meditez... recunosc
Că El îl umple la loc, bucuros.