Pământ de cântec și de lacrimi,
de foc ceresc și acru fum,
de la-nceputul lumii parcă
tot greu mi-ai fost cum ești acum,
o clipă doar mi-ai fost lumină,
iar după-aceea ani și ani,
nu te-am umblat decât prin beznă,
printre primejdii și dușmani.
Dar te-am umblat căci printre spinii
și printre șerpii tăi trecea
cărarea unică spre Taina
ce fermeca ființa mea,
și spre Comoara fără moarte
și spre Ierusalimul sfânt,
de dragul cărora-s în stare
să trec prin orișice mormânt.
Îndur această moarte vie
și-această viață moartă-ndur,
privind spre slava ce-o să vie
cu cel mai fericit azur.
Trecând spre zarea ei divină
cu tot Trecutul împăcat,
- pământ de beznă și lumină,
te las, - fii binecuvântat!