Din dragoste ne-ai interzis păcatul!
Din dragoste - Motivul nu e altul.
Și limite ne-ai pus spre ocrotire,
Să nu ne fugă Sfânta Fericire...
Ca-n jug, trăgând din greu la ascultare,
Noi ne luptăm cu ispitiri amare.
Suntem copii... Și-o credem azi corvoadă,
Căci n-am sorbit adânc Lumina-Ți caldă...
Și totuși... Asta-i sarcina ușoară
Și singura ce n-ar putea să doară...
Dar înapoi, în vechea noastră fire,
Tu ai lăsat țepușă de rănire. -
Nu-i om pe lume să păcătuiască,
Al lui scump suflet fără să-l rănească...
De-am înțelege, să ne înfioare,
Că-ntâi pe Tine mult mai mult Te doare...
Noi suntem, Sfinte Tată, o bobiță...
Dar Tu tronezi ca "Ultimă Ființă"!
Pe noi un vârf de ac ne mai pătrunde...
Da-n Tine veșnicia se ascunde!
În viața asta vina ne înfrânge
Și doar o clipă inima ne plânge,
Căci clipă suntem... Însă Ție, Tată,
Durerea Ți-e de om nemăsurată...
Păcatul ni-i ecou, ecou ce naște,
Ce naște iar ecou... ce nu cunoaște
Nici moarte, în Abisul de Dreptate...
Ci doar pedeapsa să-l stârpească poate!
"Păcatul" se citește "suferință"
Și Legea-i însetată de sentință... -
Ce sete fără stâmpăr, fără milă...
Umilă ni-i făptura... Ce umilă...
Ca pe-un ocean sorbit de un burete,
Tânjeam să soarbem Sfintele Decrete...
Cum am luptat cu Tine ca nebunii!
Și-n stare să plătim suntem niciunii...
Ne prăbușim... - Infernul ni-i sortire,
C-am declarat Război fără Sfârșire,
C-un Dumnezeu neînțeles de mare...
Păcatul e ecoul ce nu moare!
Ne prăbușim... ? De ce nu ne strivește... ?
Căci Dânsul e Iubirea ce iubește...
Ce vede tot... Și orbului i-arată.
Ce mișcă tot... Și șchiopul ce îl poartă.
Dreptatea făr' iubire-i tiranie...
Iubirea făr' dreptate nu-i iubire...
Dar în ISUS - Neprihănitul Soare
Și Lacrima Iubirii Jertfitoare -
Se naște "Curcubeul Mântuirii",
Ce a stârpit potopul osândirii!
Ne prăbușim... ? S-a prăbușit Hristosul,
Văpaia de nestins trecând înotul -
A coborât în Iad și pentru mine,
Să nu-mi mai fie groază și rușine.
Eu sunt un sfânt cu inima zdrobită
Și-n lacrime cu fața șiroită...
Nu mă chemați prin ce-am făcut pe lume -
De azi să mă strigați numai pe nume!
Eu nu sunt eu... Hristos trăiește-n mine
Și El mi-a spus că "Totul sunt în Sine"!
Nu mă chemați prin ce-am făcut odată -
Eu sunt "Al Lui"... Căci Dumnezeu mi-e Tată... !
Amin.
14 decembrie 2024. Aceste versuri s-au născut în urma unei rugăciuni, în timpul căreia Dumnezeu mi-a oferit un gând atât de minunat... Și anume că El ne interzice păcatul din dragoste. E o afirmație atât de simplă...dar apoi mi-am dat seama că e și atât de profundă... Parcă debordam de bucurie, meditând la aceste cuvinte, și am rămas chiar și acum, scriind această descriere, cu zâmbetul pe față. Parcă mai real decât oricând, am înțeles că Dumnezeu nu ne-a "interzis să păcătuim" și nu ne-a fixat limite legiferate prin Scriptură doar pentru a ne testa dragostea față de El prin nivelul de supunere față de "Regulile Lui", ci în primul rând, din dragoste. Pentru că păcatul ne rănește și pe noi. "Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea." (Proverbe 8:36) Îmi aduc aminte că, în cadrul unor dezbateri de apologetică, erau voci ce susțineau nedreptatea veșniciei iadului, invocând că nu este corect ca pentru un păcat, considerat mic sau mare, omul să plătească veșnic. Aparent, aveau dreptate. Dar dacă am căuta profund semnificația păcatului, care, pe lângă "Ratarea țintei" (grecescul "Hamartia") este o sfidare a autorității unui Dumnezeu infinit și demn de ascultare prin desăvârșirea Caracterului Său, păcatul, în înțelegerea noastră, ar căpăta alte valențe. "Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta." (Psalmul 51:4) regreta împăratul David în psalmul pocăinței. Conștientizarea sa era atât de izbitoare și de amarnică, încât acest fapt, al ofensei față de Caracterul Sfânt al Lui Dumnezeu, devenea parcă unica realitate legată de păcat, obsedantă și generatoare de suferință, în așteptarea împlinirii Justiției Divine. În contrast cu această consecință, este fericirea veșnică, inevitabilul alinierii noastre în mod deplin cu Voia Lui Dumnezeu - "O, de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiți pe vecie, ei și copiii lor!" (Deuteronom 5:29). El ne dorește fericirea mai mult decât noi înșine ne-o dorim, iar binele absolut este Scopul Lui suprem pentru noi. Astfel, El ne-a interzis păcatul - din dragoste fără sfârșit.