Mă dor nămeți de albă depărtare
Când simt trecutul cum își drege glasul
Și ulița prunciei cheamă-n zare,
S-o calc din nou cu inima și pasul.

Și prin ninsoarea ca-n copilărie,
Cu fulgi enormi și cu tăceri albastre,
Pornesc ducând aceeași bucurie
Ce curge-n seva praznicelor noastre.

Am sărbători în suflet și colinde,
Sub norii care-și scutură arginții,
Și simt că acest cântec viu cuprinde
În taina sa Crăciunul și... părinții.

Așa îi văd, cum ne-nvățau cântarea,
Ei bucuroși de fericirea noastră,
Iar când în șir luam în tălpi cărarea,
Priveau cu ochii umezi din fereastră.

Pe uliță și-acum se mai colindă,
Dar nu m-așteaptă-n poartă mama, tata,
Și nu se-aud nici pașii lor prin tindă,
Colinda lor s-a terminat. E gata.

Fulgii zglobii îmbracă-n alb morminte,
Dar nu pot șterge nicio amintire,
Căci îi păstrăm în inima fierbinte,
Cu chipuri dragi țesute din iubire.

Părinți... plecați, la noi este Crăciunul
Și fără voi ograda e pustie,
Dar când ne va chema la cer Preabunul,
Cu voi vom colinda... o veșnicie!

Simion Felix Marțian
Siegen, 12 decembrie, 2024