Iată, o fiinţă c-o inimă frântă
Îşi urcă tristeţea încet la calvar,
Dorea mângâiere la viaţa-i apăsată
La sufletu-i trist şi plin de amar!

Încercarea-l purtase-n neputinţă
şi gata să piară de valuri luat,
Dar totuşi mai avea, o mică speranţă
un bob de credinţă ce Domnul i-a dat.

Prin valuri se-auzi un vuiet, o şoaptă,
se auzi un ecou de departe venind,
şi vuietul, răsună mai tare îndată!
E Domnul ce trece prin valuri grăbind!

Când furtuna lovea în finţa firavă,
Iar barca vieţi era greu încercată,
Apăru cineva din al cerului slavă
Era Domnul plutind pe marea-nspumată!

Îi şterse El ochii cuprinşi ca de ceaţă
şi-un picur de lacrimă curs pe obraz,
Drumeţul văzând că mai e o speranţă
plângea şi râdea cuprins de extaz!

O lacrimă-ncet îi brăzda-se obrazul
Şi-n fiinţa lui, se născu o-ntrebare,
Să fie chiar Domnul, Isus Salvatorul?
Sau e numai nădejdea ce moare!

Să-mi fie urechia slăbită de greu?
Sau ochiul vederea să-şi piardă?
-Nu! Nu cred! Eu cred că Dumnezeu
Veni-Ta din val să mă scoată.

M-a cuprins un fior simţindu-I iubirea
Alinându-mi fiinţa de valuri lovită
Iar în schimbul dureri primii fericirea
Şi aştept să văd, Patria mult iubită.

Amin