Eu n-am vorbit așa de drept de Tine,
Cum ai lucrat minuni în viața mea
Și am lăsat nemulțumirea-n mine
De multe ori spunând că-i crucea grea.

Eu n-am vorbit așa de drept de Tine,
Privind mai mult spre ce nu mi-a fost dat,
Uitând ades de zilele senine
Când binecuvântari ai revărsat.

Eu n-am vorbit așa de drept de Tine,
Când comparam ce alții au primit
Cu ce aveam, și îmi păreau puține;
Dar ochii Tăi cu milă m-au privit.

Eu n-am vorbit așa de drept de Tine,
Nici când trecui prin flăcări de cuptor;
Nu-nțelegeam cum că era de bine,
Să fiu argint curat, strălucitor.

Eu n-am vorbit așa de drept de Tine,
Când mai aveam durere-n trupul meu
Și când ceream balsam să mă aline,
Dar Tu ai suferit Calvarul greu.

Eu n-am vorbit așa de drept de Tine!
Puțina mea credință Te-a rănit...
Mă-ntorc smerit, mă lepăd iar de sine,
La sfintele-Ți picioare vin căit.

Vreau ochii să mi-i ungi cu alifie,
Privirea mea sa vadă deslușit
Că tot ce-n viață-mi rânduiești să fie
E planul Tău, un plan desăvârșit.

Încrederea s-o faci ca să renască,
De bunătatea Ta convins fiind
Și tot mai mult credința mea să crească,
Spre alții, raze sfinte radiind.

Și pașii să mi-i întărești pe stâncă,
Să nu mă clatin, neguri când m-ajung,
Nici chiar prin valea umbrelor, adâncă,
Să nu cârtesc, chiar dacă-i drumul lung.

Ale nădejdii flori să înflorească,
Să dea lăstari toiagul cel uscat
Și gura mea din nou să preamărească
Puterea Ta, ce-n mine a lucrat.

Să pot vorbi ce este drept de Tine,
Mărturisind lucrările de har
Și să ridic pe-acela ce-n suspine
Așează mijlocirea pe altar.

Mă-nchin, Părinte sfânt al îndurării,
Că mila iarăși Ți-o vei revărsa
Și-n ceasul greu din valul încercării,
Din nou de mine Te vei îndura.