Pentru ce ca un cerb la izvoare zorești
Tot dorind ca să sorbi din al apelor vad?
În prezența-Mi să stai, pentru ce nu râvnești?
Din iubire-am murit, să te mântui de iad!

Pentru ce te hrănești tot cu lacrimi mereu
Și prin noapte suspini apăsat de poveri?
Ai uitat că exist și că sunt Dumnezeu,
Că sunt viu și veghez chiar de treci prin dureri?

Pentru ce ca un foc tu mocnești în ascuns
Și în inimă strângi deznădejdi și pelin?
Al Meu har nu ți-a fost totdeauna de-ajuns?
Și-ai uitat c-am sorbit un pahar de venin?

Pentru ce te mâhnești, scumpe suflet, și gemi
Înăuntru, în inima grea de amar?
Pentru ce n-ai credință și-ntruna te temi?
Oare astăzi nu vezi că ți-am dat al meu dar?

Pentru ce ești căzut și te zbați în tumult?
Întrebări fără rost te apasă ades...
Te gândești c-am uitat rugăciunea s-ascult? !
Nu-nțelegi cu cât drag dintre mulți te-am ales?

Pentru ce apăsat de vrajmaș mai trăiești,
Când întreabă ironic de știi unde sunt?
Sunt aici, te cunosc, te ascult când vorbești
Și suspinul ți-aud când te doare mai crunt.

Pentru ce sub batjocuri adânc te apleci
Să-ți sfărâme chiar oase sub sabia lor?
Pe Calvar am învins vechiul șarpe, pe veci.
Cei ce-n Mine se-ncred, sunt păziți și nu mor.

Prin nădejde pășește, vei fi izbăvit!
Din talaz și din val cu putere te scot!
Ești al Meu, te iubesc și vei fi mântuit!
Ce promit, împlinesc, căci sunt Domn, Savaot.

Vei lăuda prin cântări al Meu Nume din nou!
Vei vedea îndurări cum revărs pe deplin,
Auzi-vei refrene-n al nopții ecou,
Rugăciuni vei nălța cu credință, senin!