O, cum să pot departe de lupta Ta să stau
când numai ea-mi dă vieții un rost înalt pe lume
de fiecare dată când sabia-mi reiau
vin valuri de lumină puternic să mă-ndrume.

Prea rar mi-aduc aminte cu frică să fi stat
în fața vrăjmășiei cumplit dezlănțuite
ci-n liniștea răbdării crezând am așteptat
să dobândesc cununa învingerii dorite.

N-am îmbrăcat vreodată a urii arme, nici
n-am folosit săgeata minciunii și-a bârfelii
oricât mi-au fost vrăjmașii de răi, nedrepți și mici
i-am înfruntat cu arma dreptății și-a iubirii.

... Azi lupta-i tot aceeași, dar parcă mai în toi
în rânduri primenite mai noi vin luptătorii
vrăjmașii dau atacuri mai crâncene și noi
dar Marea Biruință măreț și-anunță zorii.

În locul meu vin alții mai tineri și mai tari
ce-n braț și mai puternic știu sabia s-o poarte
eu merg cum pot în urmă cu primii voluntari
dar tot nu-mi leapăd spada și scutul pân-la moarte.

Tot ce e lut în mine odată va pieri
dar va rămâne veșnic armura mea-ncercată
și Spada și Solia - care-au putut greși
dar n-am trădat pe Domnul și Frații - niciodată!