Când erai pierdut în lume
De-al tău Tată și de cer,
Chiar de te chema pe nume
N-ai mai vrut să știi de El! . .

Însă, totuși, rămăsese
Un mic strop de dor în tine
După tatăl. . iar la mese
Îți spuneai: nu, nu e bine...

Tatăl meu cel drag m-așteaptă
Să mă-ntorc din nou acasă;
Calea mea nu este dreaptă
Ci strâmbă și păcătoasă. .

Ai rămas, însă, în lume,
Până când ai înțeles
Că e doar deșertăciune
Ce-ai făcut, că n-are sens!

Și cu inima rănită
Și sătul de tot ce-i rău,
Cu o haină zdrențuită,
Te-ai întors la Tatăl tău.

Iar El te-a primit în brațe,
Te-a-mbrăcat cu alb veșmânt,
Nepătat; și noi speranțe
Ți-au dat iarăși nou avânt!

Astăzi ești în adunare
Și dai slavă Domnului:
Vei intra cu fremătare
În apa botezului!

Înțelegi azi, oare, bine,
Cât de mult El te iubește?
Că din slăvile divine
Domnul iarăși te sfințește?

Înțelegi că ți se spune
Să nu mai păcătuiești?
Fă de azi doar fapte bune
Și roade duhovnicești!

Oh, să nu calci în picioare
Jertfa Domnului Isus
Căci ea e cadoul care
Te va duce-n ceruri, sus!

Fără bani și fără plată,
Pentru tine-i al Său Har;
De El fu plătit, odată,
Cu sfânt sânge, la Calvar!

Să nu mai pleci de acasă,
De lângă Tatăl ceresc,
Unde sfinții stau la masă
Și uniți se-mpărtășesc!

Vei rămâne-n părtășie,
Cu toții frații, în Gosen?
Dacă da, pentru vecie
Tu vei fi cu ei și-n cer!

Căci cel care din iubire
Stă la părtășie-n casă,
Este gata de Răpire
Și va fi pe nori Mireasă!