¹ Cuvintele și-nțelepciunea Eclesiastului sublim,
fiu lui David și-mpăratul frumosului Ierusalim...

² Un vis deșert, deșertăciunea deșertăciunilor e tot,
da eu, Eclesiastul, toate deșertăciune le socot.

³ Căci ce folos culege omul
din toată truda lui cea grea?

⁴ Un neam se duce, altul vine
și-n veci pământu-i tot așa.

⁵ Răsare soarele, apune,
și-aleargă iar spre Răsărit.

⁶ Din Miazăzi adie vântul
și-apoi din Nord, - și iar rotit.

⁷ Merg toate apele în mare... dar marea tot mai vrea și vrea...
Și iarăși vin către izvoare - și-n veci urmează tot așa.

⁸ În necurmată frământare sunt toate minunat trecând;
privești, și nu-ți mai saturi ochii... Și nici urechea ascultând.

⁹ Ce-a fost cândva, o să mai fie; ce-i dus, se va mai face iar
și nu-i nimica nou sub soare, nimic, ci toate numai par...

¹⁰ Când este ceva despre care s-ar zice: Iată ceva nou,
o, de demult, de el vorbește trecutul vecilor ecou.

¹¹ Nu-i nimeni să-și aducă-aminte de tot ce până azi a fost
și cei de după noi, asemeni n-ar ști întregul vremii rost.