Un înger mi-a proptit de cer o scară,
vârful ei se odihnea pe-un nor,
pe trepte,porumbei din depărtare,
osteniţi de moarte,se opreau din zbor.

Am început sa urc şi să-i dau deoparte,
cu fiecare treapta ceru-i mai frumos,
vedeam o veşnicie şi cereşti palate
şi picau din zare porumbeii jos.

N-am mai răbadat ţipătul de moarte
şi m-am oprit la zidul dintre nori:
Te cheamă veşnicia,urcă mai departe,
ţi-e mila acum de porumbeii călători?

M-am oprit şi m-am prabuşit în iad,
simţeam pământul alergând spre mine,
apoi un foc şi-am inceput să ard
şi n-am mai ştiut de e rău sau bine.

Târziu,eu am deschis ochii pentru o clipa
şi-uimit m-am pomenit dincolo de nori,
Hristos era acolo,cu mâna-i sfânta
ţinea în palme porumbeii călători.