O, cât de-amar e ceasu-n care
mai văd cum umbrele-mi cobor
când mi se sparge de sub aripi
seninul sfânt prin care zbor.

Când mi-ntorc ochii dinspre-nalturi
și iar privesc înspre-adâncimi
când ce-am lăsat m-ademenește
din nou spre joase-ntunecimi!

Când iar mă văd aproape-n mreaja
a ce-am crezut demult că-i rupt,
când pare gol tot ce-i deasupra
și-mi pare plin ce-i dedesubt...

- De ce-i atât de-adânc în mine
înfipt al firii bold amar,
de când mă lupt să-l smulg și-adesea
îl simt din nou cum crește iar.

Isuse, numai Tu-mi ești Singur
Dumnezeiescul Salvator,
în ceasul meu amar în care
mai văd cum umbrele-mi cobor.