Pe malul unei ape îmi pare că am stat,
la marginea vieţii ce mi-a trecut prin faţă...
Cu trecerea ei, câte speranţe-a spulberat,
şi umbrele acestea eu le-am crezut viaţă.

Câte-am văzut prin lume şi câte le-am respins
privind plăcerea dulce cu plata cea amară!
Cel ce-nvingea prin ură era cel mai învins;
când nu-i lumina-n suflet, zadarnic e-n afară.

Prea mulţi lovesc cu pietre în cei ce i-au hrănit,
prea mulţi plătesc cu palme primita mângâiere,
dar crinul crin rămâne, oricât ar fi zdrobit,
şi-omida, tot omidă, oricâtă cinste-ar cere...

Câţi am văzut odată ’nălţaţi de-un val şi-un vânt
şi-ndată după-aceea, cum i-a-nghiţit osânda…
Ce grabnic se ridică, – tot grabnic e şi-nfrânt,
ci numai a iubirii e veşnică izbânda.

Pe malu-acestei ape mai stau puţin de-acum
şi mulţumesc Luminii ce mi le-arată mie...
Să-nvăţ că toată slava lumească-i numai fum,
doar Slava ce-o promite Hristos e pe vecie.