Smerenia-i o floare tot mai rară,
Uscată de-al mândriei înălțimi,
Ascunsă printre stânci ea azi se pierde,
Aleasă nu mai este de creștini.

Smerenia e-o stare învechită,
Mai rar o întâlnești în adunări,
În frunte stă mereu o răzvratire,
Ce-i ușa spre mai multele cărări.

Smerenia e astăzi o rușine,
Batjocoră aduce ea mereu,
Nu este ea aleasă de aleșii,
Ce-s puși la locul ei de Dumnezeu.

Ea este alungată chiar de ura,
Ce mulți creștini o-mbrac-adeseori
Invidia smerenia alungă,
Ce naște astăzi mulți asupritori.

E-o vreme-a cercetării azi venită,
Un timp de pocăință ne-a mai dat,
Să strângem doar comori ce au valoare,
Ce ne conduc spre cerul minunat.

Spre el e drumul plin de umilință,
El este-mpodobit de Dumnezeu,
Smerenia își are loc de cinste,
Condus este creștinul fără... eu.

Să strângem azi cu toți neprihănirea,
Să fim o floare vie-n vreme grea,
Udată doar de harul ce aduce,
Smerenie ființei ce o vrea.

Ea este calea care se sfârșește,
Acolo unde-ajung doar cei smeriți,
De suntem fără ea noi azi prin viață,
În moarte vom ajunge... nimiciți.
Amin