Cu ochii plini de lacrimi, în inimă durere,
Urca pe drumul crucii, un mare Împărat,
Cu răni adânci pe spate, pe frunte o coroană,
Ce îi strapunse fruntea, urca neîncetat.

Pe margine mulțimea, mormântul îi deschise,
Împins era la moarte era batjocorit,
Dar El tăcea întruna, tăcerea îl cuprinse,
Dar înapoi o clipă, Isus... nu a privit

Pe dealul plin de lacrimi, suspine dar și jale,
Ciocanele sub ceruri, în cuie îl băteau,
Pe lemnul suferinței, pe Împăratul slavei,
Erau fără de milă, durere aduceau.

Zdrobit sub val de sânge, ce se scurgea șiroaie,
O floare a iubirii, în ochii Săi era,
Ea dăruia mireasma, iertării de păcate,
Dumnezeiasca slavă, atunci se răspândea.

Pe buzele uscate, de arșița de soare,
Stătea o mijlocire, pentru păgâni era,
Lupta cu moartea cruntă, s-aducă îndurare,
Și viață celor care, pe El îl vor urma.

Ce mare suferință, răbda doar în tăcere,
Și îngerii în ceruri, adânc ei suspinau,
Atunci când pe o cruce, în groaza de durere,
Un Fiu de mare Rege, cum El murea vedeau.

O jertfă se aduse, sa fie omenirea,
Salvată din adâncul, în care-adânc gemea,
Și bicele pe spate, ocara, prigonirea,
Din dragostea cea mare, doar pentru ea rabda.

Și astăzi mai așteaptă, privirea să-și întoarcă,
Din negura de ceață, la El... spre Dumnezeu,
El vrea s-o mântuiască, mai face o trezire,
Prin tot ce se aude, e numai glasul Său.
Amin