Sunt iernile atât de reci
Și-i alb omătul pe poteci.
Deschid o ușă, alta nu-i
Să n-aibă ivăr și nici cui,
Doar nuci și galbene gutui.

Aș aduna tot albul drum,
Fără de humă și nici scrum.
Și l-aș preface în nectar
Să-mi umplu propriul pahar,
Cu stropi de rouă și de har.

Atunci m-aș vindeca de rău
Și nu aș mai privi spre hău.
Ci doar spre albastrimi de cer
Acolo unde n-am să pier...
Și e doar pace și mister.

Aș fi departe de pământ,
Dar lângă Domnul meu Cel Sfânt.
Și aș cântă necontenit
Doar pentru Domnul meu iubit
Ce pentru mine a murit.