Pamintul ere pustiu
si aievea doar un abur
adia deasupra,
Erea atit de liniste,
erea atit mister,
in intunericul ce se lasase,
un loc atit de singuratic
ce ii transmitea inimii
o trista elegie.
Dar deodata se auzi o porunca
si la venirea lui Dumnezeu
pe golul pamint,
acesta se umplu indata cu lumina,
atit de puternica,
si in jur totul deveni
atit de plin de viata,
de parca lucrurile dinainte,
nu existasera vreodata,
Aceasta noua lume
nu mai erea nici singura,
si nici arida
avea atit de multe roade,
caci erea udatacu ploi racoritoare,
Acest pamint erea inima mea!