În roua dimineții, în răsăritul timpuriu,
Privirea mea spre ceru-nalt o-ndrept,
Te văd zâmbind, din norul cenușiu
Și iți șoptesc, apoi, într-un târziu;
Te-aștept.

Mă doare neputința în soarele amiezii,
Și merg împovărat, plin de regret,
Pe câmpu-nmiresmat, multicolor, cu frezii
Și iar îți spun, privind prin norii străvezii;
Te-aștept.

Hai, vino... e tulburat norodul și seara e aproape,
Mai repede îmi bate inima din piept
Te urmăresc, te rog; nimic nu ne desparte,
Oricât ar fi de gol și toate-ar fi deșarte;
Te-aștept.

Când soarele coboară spre creasta cenușie,
Cu Tine, Doamne... ar fi mai înțelep,
S-adorm și să visez în noaptea cea târzie,
Să-ți spun așa cum mi-ar plăcea doar mie;
Te-aștept.

O stea îndepărtată, cu ochiul parcă-mi face,
Spunându-mi totodată, în felul ei discret,
Că Domnul meu, curând, se va întoarce,
Să ne răpească, să fim mereu cu El în pace;
Abia aștept.