Am fost o harfă plângătoare
sortită-n faptul unei seri,
pe-a mele strune călătoare
să plâng a dragostei dureri.

Cu mâna-i, soarta mea pribeagă
de-un spin uscat m-a atârnat,
să-mi fie zbucium viața-ntreagă
și-n plâns să-mi fie-al meu cântat.

... Era o dulce primăvară
și vântu-n frunze adia,
atunci când eu întâia oară
am început cântarea mea.

În razele de dulce soare
și-n caldele-adieri de vânt,
iubirea lumii trecătoare
am început voios s-o cânt.

Pe fragedele mele strune
nestăpânitele porniri,
sălbatic au pornit să-și spuie
cântarea tristei lor iubiri...

Era pe-atuncea altă viață
și-ai tinereții alți fiori,
iar spinii lor ce azi mă-ngheață
erau amăgitoare flori.

Dar după-acele clipe bune
lungi vremuri grele au venit...
Și-nvârtejirile nebune
de ramuri goale m-au izbit.

Și-a mele strune descordate
în întunericul târziu,
cu note triste și ciudate,
sunau a jale și-a pustiu.

Atunci, în viscole de iarnă,
cu spinii aspru căpătâi,
pe-a mele corzi a prins s-aștearnă
durerea, psalmii ei dintâi!