Zi de toamnă dureroasă, zi de stare mohorâtă,
înapoi mă duce gândul iar spre viața amărâtă...
Și te văd torcând măicuță în căsuța noastră goală,
când udată ți-e de lacrimi feleguța cea din poală.

Prin frăgarii din fereastră, vântul cerne stropi de bură,
iar în soba rece nu e nici un vreasc să dea căldură.
Tata-i cine știe unde, dus la muncă prin noroaie,
chinuindu-se-n povară, el și boii uzi de ploaie...
Casa-i umedă și tristă și-i atâta jale-n aer,
când tu torci șezând tăcută, mai mult lacrimi decât caier
căci atâta depărtare și durere te apasă
după fiul tău departe și demult plecat de-acasă.

Zi de primăvară dulce, zi de primăvară sfântă,
la bisericuța noastră toate clopotele cântă,
și așa te văd măicuță suind dealul cuvioasă
ca durerea ta din suflet s-o alini în Sfânta Casă.

La Icoana Răstignirii pui un pai de lumânare
și-I destăinui printre lacrimi, rana care greu te doare...
Domnul blând te înțelege și-ți zâmbește cald din ramă,
știe bine El durerea unei inime de mamă...
A fost și El Fiu, și știe grija mamei iubitoare,
câtă muncă și durere poate ea-ndura sub soare,
cât amar și câte lacrimi a dat jertfă ea întruna
până când la Înviere a învins întotdeauna,
dar și după Înviere, fiind singură pe lume,
pân-la sfînta ei plecare a dat jertfa fără nume...

Mamă, oare câte mame, au avut aceeași soarte
să-și aștepte și să-și plângă fiii lor plecați departe?
Ori să sufere alături de-ai lor fii pe câte-o cruce,
când ei se jertfeau ca alții, calea vieții s-o apuce...
Și când mii de mame astăzi își plâng fiii duși de-acasă,
eu văd câte-o mamă tristă cum se roagă-n Sfânta Casă...
Parcă-n toate, tu ești mamă, așteptând la orice poartă,
pe același fiu ce luptă, în alt loc, cu-aceeași soartă.
Lângă orice cruce veche, și la orice depărtare,
și la orice răspântie, chipul tău că-l văd îmi pare,
cu o inimă străpunsă ca de-o sabie tăioasă
tot aștepți și-aștepți pe fiul
de demult plecat de-acasă.

... Biet copil orfan pe lume, pelerin pe căi amare,
spune ce-s aceste visuri, ce-amăgiri ți se năzare?
Când avut-ai tu vreodată fericirea fără seamă
să adormi sub mângâierea iubitoarei mâini de mamă?
Când ți-ai aplecat tu fața vânătă de mâini haine
lâng-un sân de mamă dulce, ca durerea să se-aline?
Când avut-ai tu vreodată, spune suflete sărmane,
mamă care pentru tine să se roage la icoane?
Spune dacă știi sărmane, dacă în vreo zi, vreodată,
ai simțit tu mângâierea iubitoarei mâini de tată?
O, dacă măcar odată ai putea și tu copile,
să-ți închipui că aievea ai trăit acele zile,
să te-ncredințezi c-aievea ai avut și tu pe lume,
iubitori și blânzi, părinții care-i chemi în vis, pe nume...

Dumnezeule, ai milă, Bunul tuturor Părinte,
fii ai Tăi sunt toți pe lume
Tu, pe toți ne ai aminte,
Tu știi fiecare rană și povară și durere...
Tu, la toți le porți de grijă,
Tu la toți dai mângâiere,
Tu, la fiecare suflet îi știi plânsul care-l doare,
nelăsând uitat pe nime care cere-a Ta-ndurare.
- Milă ai de toți când strigă după Mila Ta Părinte,
dar răspunde-ntâi acelui care-o cere mai fierbinte.
Șterge lacrimile toate ale celor ce Te cheamă,
dar întâi le șterge-a celui ce rămâne fără mamă.
Fii cu toți cei ce Te cheamă
și suspină spre-al Tău Nume,
dar întâi fii mai cu-acela care-i singurel pe lume...