A căzut murind o frunză
cea din urmă
din arin,
plânsul vrând să și-l ascunză
cu o urmă
de suspin.

Eu, privindu-i legănatul
din al serii
rece zbor,
tainic m-a cuprins oftatul
și-al durerii
vag fior.

Doamne, vine toamna vieții
să m-ascunză
sub mormânt,
cum a dus puterea gheții
biata frunză
la pământ.

Plânsul inimii ce geme
stând de-o parte
mi-l ascult,
ca pe-un glas din altă vreme,
de departe,
de demult.

De-aș fi frunza care zboară
nu m-ar paște
gând amar,
că aș ști că-n primăvară
m-aș renaște
frunză iar...

Însă nu-s... și moartea vine,
vlaga-mi toată
jos căzu,
și nu-i nimeni lângă mine
Doamne, Tată,
numai Tu.

Din scânteia de iubire
care nu mi-e
stinsă-n piept,
fă o, Doamne-n Nemurire
crin cu nume
alb și drept.

Iar când lutu-mi în neștire
o s-aștepte
-al morții ger,
primăvara de iubire
să mă-ndrepte
către Cer...

Să mă nasc pe totdeauna
pentru Țara
fără chin,
precum frunza naște-ntruna
primăvara
în arin...