Din norii toamnei, vânturi reci
cern stropi mărunți de ploaie
și desfrunziții arbori goi
smerite crengi îndoaie.

De-un fir atârnă-ntr-un salcâm
o biată frunză moartă,
e singură, - și vântu-n zbor
o-ntoarce trist și-o poartă.

Ce tristă-asemănare-mi fac:
- în vremi cu vânt și ceață,
de-așa un fir subțire-atârni
trudita mea viață!

Și-ades de-atâtea zbuciumări,
greu plâns mi se desface:
- Dezleagă-mi Doamne slabul fir,
mi-atât de dor de pace...

- Dar oare când vei dezlega
și firul ce mă ține,
voi fi eu oare fericit
zburând voios spre Tine?

Sau mă voi prăbuși, tăcut,
în noapte pe vecie?
- O, fă-mă Tu să-Ți fiu plăcut,
să vin spre bucurie...