Tot mai lăuntru îmi întorc
mereu privirea dinafară
ca orice înțeles să-i storc
din tainele ce mă-nconjoară.

Tot mai puternic simt vibrând
necunoscute corzi în mine
când mă-nveșmântă rând pe rând
mai nalte cugetări divine.

Tot mai ușor mă liberez
de mine însumi în ispite
cu cât mai mult mi-ndepărtez
trecutele furtuni trăite.

Și-atunci atît de-aproape sunt
de orișicine plânge-n lume
cum am fi frați de-un legământ
cum am fi fiii unei mame.

Și-așa de sincer pot să-mi frâng
cu alții inima de-o jale
să-i port povara și să plâng
cu el necazurile sale.

Și-așa de gata pot să mor
în orice loc și-n orice vreme
cum n-aș avea Trecut sau Dor
sau rădăcini să mă mai cheme.