Nu-mi mai aduc aminte și nici nu vreau de-acum
să-mi mai aduc de greul purtat atâta drum
doresc să mă apropii mai calm și mai ușor
de tainica-mplinire a marelui meu dor...
Ci țes un nimb de aur din lacrimi și din cânt
întregii suferințe răbdate pe pământ.
Cu mâini bătătorite de sapă și de ger
vreau să înalț cântarea răbdării pân-la cer
cu buze curățite în flăcări să sărut
lumina urmei sfinte a celor ce-au trecut
cu tălpi strălucitoare spre ceruri prin noroi
ca-n urma lor să mergem chiar șchiopătând și noi
căci ei ne-au dat curajul unui slăvit avânt
spre ceru-a cărui scară începe pe pământ.

Ferestrele mi-s toate deschise spre Izvor
miresmele eterne străbat prin largul lor
și tot ce-odată singur am plâns cândva amar
se face-acum cântare cu uriaș hotar
se fac mărgăritare al lacrimilor șir
și stropii frunții mele cunună de Ofir
cântările din urmă cu ceață le-nfășor
să nu-mi abată ochii nimic din glasul lor.

Cândva când voi re-ntoarce spre lutul părăsit
purta-voi veșnicia pe chipul înnoit
și-aici unde ocara și foame-am îndurat
voi reveni de-al Slavei popor înconjurat
iar Dumnezeu, în fața vrăjmașului zdrobit
îmi va plăti ocara răbdată înmiit!