Îmi place câteodată să stau în cimitir,
s-aud prin șoapta frunzei și ierbii naintașii
cum vin cu bucurie spre mine șir cu șir
cum dragostea le-nvie privirile și pașii.

Și nu știu, din adâncul acestei scumpe glii
sau din atât de-adâncul și tainicul trecut
sau din atât de-adâncul zării iubirii mele vii
se-ntoarce neamu-acesta cucernic și tăcut.

Știu cine odihnește sub cruce-n orice loc
și-așa de-adânc prieten mă simt cu fiecare
simt inima bătându-i sub pajiștea de foc
și glasu-i cum mă cheamă mai dulce și mai tare.

Ce-apropiate astăzi sunt lumea mea și-a lor
cum n-ar fi fost vreo moarte și nici o despărțire
cum ar fi fost Prezentul, Trecut sau Viitor
și-n ambele hotare, o unică trăire.

Un dor de veșnicie mă-ncearcă-atunci arzând
și-așa de grea-mi devine povara firii mele
când fiecare-ntoarce Acasă aprinzând
la geamul unei lacrimi lumina unei stele!