Vin zorile... Mai albe și mai frumoase vin,
deși-i tot întuneric și neagră noapte-adâncă.
- De Sus, din Naltul Stâncii privesc cu ochi senin
cum valuri după valuri se mai prăvale încă.

Vin... Dar se sparg zadarnic de Muntele Înalt
iar eu mă uit la ele ce slabe-s și deșarte...
Văd cum spre-adâncuri unul urmează celuilalt
și nu le mai rămâne nici urma după moarte.

Ce liniștiți stau Doamne pe Stânca Ta acei
ce nu se tem de moarte, fiindcă-au murit odată...
Pot să se spargă valuri cu muget lângă ei,
credința lor senină rămâne neschimbată.

O, vine Dimineața, și tot ce-a spumegat
mai ucigaș și crâncen de-a pururi va dispare,
în urma lor vom scoate o urmă de oftat,
și-apoi o să-i înghită o veșnică uitate!