Infinit din cer!

Mă doare duhul și mi-l văd zdrobit
De întunericul ce-n jur se lasă
De slavă ce ne-o luăm cu toti
Și de Scripturi puțin ne pasă

Mă dor și stelele din cerul gurii
Și nu mai pot să scot nici un cuvânt
Căci din furtuna care bate-n mine
Scot numai colb purtat de vânt

Mă arde bolta de sub ochiul verde
Ce se topește-n lacrimi de pământ
Închisă -i inima și duhul veșnic
Ce-n lupta vrea să scoată Duhul Sfânt

Mi-e dor de voalul de mireasă
Întins de El până departe-n zare
Mi-e dor de Candela cea minunată
Ce-mi tine pasul pe a Lui cărare

Mi-e dor de-Armagedonul infinit
Ce va lăsa un soare sângerat
Și sângele de la a calului zăbală
Va fi în negura scânteietoare aruncat

Mi-e dor de Infinitul meu din cer
Ce mi-a promis că într-o zi
Va sta sta cu lutul față -n față
Mă va schimba, si-atunci ca El voi fi

Mi-e dor de norul care ține
Piciorul sfânt de Fiu de Dumnezeu
De clipa când din straja se va rupe
Și va veni să-și ia copilul Său

Mă doare Golgota și stau sub ea
Și fața-n crucea-I mi se scaldă
Și strig din neguri de pământ
Să vină Domnul chinul să mi-l vadă

Mi-e dor de Domnul care mi-a lăsat
Arvună Duhul Lui Cel Sfânt
De palma gaurită cu un cui
Când mi-a schimbat cărarea pe pământ.

Mă doare dorul după Apa
Ce mi-a țâșnit din pata de durere
Ce striga-n ziua biruinței
Căutând cu jind alin și mângâiere.