La pomul Cunoștinței, o, dacă n-aș fi-ajuns...
- opritul fruct pe lume să-mi fi rămas ascuns,
frumosul pom cu fructul plăcut și-otrăvitor
mi-a tulburat ființa cu patimă și dor!

O, dacă-atunci când mâna și ochii mi-am întins
să nu-l fi-ajuns și fructul să nu-l mai fi atins...
- ce-i Binele sau Răul nicicând n-aș fi știut
și-azi n-aș gusta osânda știind că n-am făcut,
nu m-ar zdrobi povara răspunderii acum
că n-am făcut ce-n urmă știam și ce și cum.

O, de știam că fructul spre care mă întind
îmi va trezi dorința tot pomul să-l cuprind,
c-o să mă-ntind cu chinuri nespuse tot mai sus
și fără-a ține-n seamă demult hotarul pus...
c-am să mă-mbăt de setea cunoașterii așa
că n-am să fiu vreodată îndestulat de ea,
cu sânge și cu lacrimi plătind, mereu plătind,
mai sus și mai departe căuta-voi să mă-ntind
știind ce jertfe grele se cer să dau ca preț,
- și totuși fără grijă să caut mai îndrăzneț! ...

Dar ce va fi când pomul va fi cules întreg,
sau fructul cel din urmă permis, am să-l culeg?