Ce rost mai ai tu-n lume oare,
nedând nimic din tot ce-adui,
ţi-e plin adâncul de izvoare,
dar n-alini setea nimănui...
În nesătulele-ţi hambare
tot strângi nesăţios şi pui,
dar din zgârcita lor strânsoare
n-astâmperi foamea nimănui.

Ce rost puteai avea sub soare
şi-n ce frumseţi puteai s-apui,
dar mergi în veşnica-nchisoare,
tu n-ai fost frate nimănui.

În largi dulapuri, sub zăvoare,
grămadă avuţia-ţi pui,
dar, rob al ei ca-ntr-o-nchisoare,
tu nu-mbraci frigul nimănui;
ştii calea cea mântuitoare,
ştii adevărul cum să-l spui,
vezi câtă lume-n beznă moare,
dar n-arăţi calea nimănui…

Vezi câţi se frâng sub cruci amare,
căutând odihna unde nu-i;
tu, cu priviri nepăsătoare,
n-ajuţi poverii nimănui...
De-a semenilor tăi sudoare,
în tine nici o milă nu-i,
vei geme şi tu-n stări amare,
dar n-o să-i pese nimănui.