Suflet al meu, cât de străin
ai fost cândva de trupul meu,
când peste el era senin,
era de tine cel mai greu...
Ce pentru el era plăcut,
îți era ție atât de-amar,
el ne-ncetat flămând de lut,
tu pururea-nsetat de har.

Tu ne-ncetat întors spre Cer,
el ne-ncetat înspre pământ,
tu suspinând în lanț și-n fier,
el în păcat, cu râs și cânt...

Atâta drum am mers așa,
cu unu-n sus și altu-n jos,
cu unul rob la lumea rea,
cu altul fiu al lui Hristos.
Dar slavă Celui ce-a adus
o zi în care am ajuns
un singur umblet cu Isus,
și-n ce-s văzut, și-n ce-s ascuns.

Suflet al meu, ce fericit
duci trupul azi după Hristos,
când cu un eu deplin unit
caut să-L slujesc armonios.
Suflet al meu, zbori mai cu zel
ʼnălțându-ți trupul mai supus
pân-va fi ars de tot în el
acel puțin ce nu-i de Sus.