DA GLAS VOCILOR NOASTRE


Doamne, ascultă-ne glasul, ce abia se mai aude,
Am obosit, suntem fără vlagă şi aripile se frâng.
Lacrimile noastre îneacă gura, ce-nalţă Laude,
Căci inimile noastre de dorul veşniciei, plâng.

Viaţa aripilor noastre, parcă abia zvâcnește...
Şi Duhul Sfânt parcă ne mângâie, tot mai puțin.
Slavă Ţie Doamne, că iubirea Ta nu se-oprește.
Şi frământările iernii, de noi departe se ţin.

Dragostea dintâi, înflăcăreaz-o Doamne în noi,
Timpul trece, veghează-ne paşii, să nu rătăcim.
Să nu trăim din amintiri, în vremuri de nevoi,
Pentru sfinţirea noastră, nimic să nu precupețim.

Mila Ta, curgă șuvoi din râul salvării albastre,
Să ştim ierta şi iubi, jertfa Ta noi să ştim preţuii,
Să nu apună soarele peste păcatele noastre,
Cu semenii noştri, noi în dragoste să ştim viețuii.

În anotimpul transformărilor noastre senine...
Şi-n primăvara înmuguririi unei vieți sfinte,
Ai pus seva veşniciei, să-mbobocească-n mine,
Floarea neprihănirii, ca dar pregătit dinainte.

Dă glas vocilor noastre, să se-nalţe ca un ecou...
Cântarea de Slavă, o cântare a bucuriilor.
O cântare ce erupe din suflet sfințit şi nou,
Din rodul bogat, pe semănătura rugăciunilor.

Din anotimpul florilor cu esențe bogate,
Simțim bucuria primăverii mântuirii noastre.
Şi-n anotimpul grânelor cu miresmele coapte,
Trăim pacea unei calde veri cu raze albastre.

Pregătiți pentru toamna serilor răcoroase,
Ca nişte pomi cu ramuri sub roade aplecate.
Spre iarna hibernărilor, amorțiri friguroase,
Sub zăpezi cu steluțele moi, albe şi delicate.

Şi razele fierbinți a veșnicului nostru Soare,
În eterna primăvară, la viaţă nouă ne vor trezi.
Acolo unde totul e viu şi nimic nu mai moare,
Unde vom avea un trup nou, ce nu va putrezi.

Unde vor fi bucurii eterne şi cântări de Slavă,
Unde va lumina Slava veșnicului Dumnezeu.
Flacăra iubirii ce-a curs pentru noi ca o lavă,
Făclie în Templul iubirii, vom fi cu Isus mereu.
Amin!