O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată
tu m-așteptai, eu n-am simțit
decât ființa-n foc scăldată.

De-atunci am mers mereu la pas
pe niște urme-nsângerate
tu mi-ai fost soț și mi-ai rămas
nedespărțit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrățișai
simțeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri
mi-nseninai orice-ntristare
să dau oricâte despărțiri
pe-o strălucită-mbrățișare.

De-atâta mers nedespărțit
suntem prieteni spre lumină
și nu-i nimic neliniștit
în ceasul așteptat să vină.

Deși pentru-ntâlnirea ta
mă pregătesc de-atâta cale
merg liniștit căci numai ea
mă trece dincolo de vale.

Dar fața ta de var și sloi
eu știu că n-am s-o văd vreodată
că-n veci va străluci-ntre noi
un Miel și-o Cruce-nsângerată!