Ispita îți întinde paharul otrăvit,
tu dacă-l iei, știindu-l, nu meriți osândit?

Mustrări de conștiință venite prea târziu
nu-s oare rugi amare, strigate în pustiu?

În goana dup-a lumii plăcere și păcat,
nu-i oare-ascuns suspinul cel veșnic și-nfocat?

În ziua azi pierdută, în harul cel respins,
nu-i viermele cel veșnic și focul cel nestins?

În semenul pe care îl râzi și-ți pare rău,
nu-i oare-un fiu al Celui ce spui că-I Tatăl tău?

Nu-i oare nebunie să mergi spre iad și-un pas
când nu știi pân-acolo cât pic ți-a mai rămas?

Nu-i oare cel mai mare păcat și rău când știi
că-ntârzierea-i moarte... și totuși să-ntârzii?