Mă „recunosc”, căci nu mă pot „cunoaște”
și nu-nțeleg, când mi-ești necunoscut.
Când nu Te văd, m-am cufundat în noapte,
când Te găsesc, găsesc un început.

Mă recunosc în leagănul din casă,
mă recunosc și-n plâns și-n gângurit,
mă recunosc și-n cel plecat de-acasă,
mă recunosc... și-n toate m-am găsit.

Dar cine sunt, de unde vin și unde,
spre ce mă-ndrept, spre ce liman m-avânt?
Eu nu cunosc și nici nu pot pătrunde,
iar truda mea e goană după vânt.

Sunt fiul rătăcit ce-a stat departe,
fără părinți, făr-casă, doar cu chin.
Sunt cel ce se pierduse fără moarte,
străin de toți și sieși tot străin.

Mă-ntorc acum-napoi și-mi caut dorul.
Te caut iar, și iar mă las găsit.
Iar Te cunosc și-mi recunosc izvorul;
mă recunosc în Cel ce m-a urzit.

Mă recunosc în trecătorul astăzi,
dar sunt flămând de timpul infinit.
Nu știu ce sunt, dar recunosc în mine
Un Dumnezeu ce-n fine m-a găsit.

Mă recunosc, căci nu mă pot cunoaște
și nu-nțeleg, când mi-ești necunoscut;
din chip și-asemănare iar mă naște
să mă găsesc în Cel ce m-a făcut...