Tot cu mai puține lacrimi mă îndepărtez de-un veac
ce mă prea făcea să tremur și mă prea silea să tac
când prea jinduiam la soarta celor legănați aici
și n-aveam decât dorințe după cele mult prea mici.

Înțeleg azi tot mai tainic că pășim tărâm sfințit
unde trebuie-orice zâmbet cu sudoare ispășit
unde orice râs se cere cu un plâns răscumpărat
unde ca un fiu să-nvie este-un tată îngropat.

Și cu cât în tâmple-mi bate cineva mai des a-semn
că mi-e mai aproape vremea către care mă îndemn
cu cât văd pecetea sfântă mai pe rare mâini și frunți
mai adînc cinstesc lumina urmei drepților cărunți.

Și mă plec cu-atît mai umil și mă-nchin cu-atît mai mult
cu cît cresc încredințarea cît sînt de dator s-ascult
și cât sunt de dator să umblu în lumina care-o știu
și de care voi răspunde Dumnezeului Cel Viu!