O, întâia mea credinţă,
eu nu te-am uitat nicicând,
am păstrat curat în suflet
focul tău mereu crescând…

Dacă-n vântul greu al vieţii
uneori părea că-i stins,
el se ridica în urmă
mai înalt şi mai încins.

Dacă umbre-ntunecate
uneori l-au copleşit,
el s-a ridicat în urmă
mai curat şi strălucit.

După fiecare jertfă,
al meu suflet l-a purtat
într-o tot mai dulce vatră,
mai puternic, mai curat.

O, întâia mea credinţă,
cu atât mai mult acum
când m-ai dus atâta cale,
cine mi te-ar frânge-n drum?

Când, prin toate, pân’ la Poarta
Cerurilor m-ai adus,
du-mă, prima mea credinţă,
înc-un pas, pân’ la Isus.